Vlad a învățat să-și asume și eșecul în întregime încă de la o vârstă fragedă. Asta pentru că majoritatea antrenorilor pe care i-a avut de-a lungul vremii nu i-au fost antrenori în adevăratul sens al cuvântului. Își justifică afirmația prin amintirile pe care le are de când era mic. A
crescut cu replici de genul „tu ești de vină, tu ai fost de vină” și tocmai acest lucru l-a făcut să-și dea seama că mai util i-ar fi fost să aibă alături un om care să-l sprijine și la eșec, nu doar la victorie. A înțeles că acel om va fi întotdeauna el, a început să fie mai realist și
pragmatic și să își asume că victoriile și înfrângerile fac parte în egală măsură din viața unui sportiv.
„M-am maturizat de devreme și singur. Și singur am reușit să ajung la performanțele astea. Am mulți antrenori din afară care m-au
întrebat de multe ori de ce nu sunt în primii cinci din lume la ce calități am. Nu am avut ce să le răspund pentru că răspunsul ar fi
fost un pic cam dur. Dar vorbele lor mă motivează să merg la antrenament și să fac totul cât pot de bine. Chiar și la cel mai înalt
nivel, antrenorul are un rol foarte important. Contează pentru că e unul dintre pionii principali în ecuația sportivilor de performanță.
Cu cât antrenorul este mai bun, cu atât sportivul devine și el mai bun pentru că are de unde să acumuleze informații și să devină mai bun…”
Vlad Simionescu este singurul sportiv ieșean care a ajuns la Jocurile Olimpice de la Tokio. Cu toate astea, îi e greu… în prezent, Vlad încă e nevoit să-și susțină financiar de unul singur participările la competiții și devine din ce în ce mai dificil. Dar e un lucru care-l ambiționează și mai tare. Le mulțumește celor care cred în el și-n rezultatele pe care le poate avea și-l susțin, însă e nevoie de mult mai mult… Ziua lui Vlad începe la 5.30 dimineața. În jurul orei 6.30 e deja la sală, începe primul antrenament. Are o pauză de câteva ore la prânz și apoi, pe la 18, are al doilea antrenament. La 22-23, deja adoarme. E un program cu care s-a obișnuit. Nu programul i se pare dificil, ci faptul că de multe ori se antrenează cu adversari care nu sunt de la categoria sa- „e complicat, tocmai de aceea trebuie să compensezi, să faci mai mult, să îi ajungi pe cei de afară. Sunt stagii de pregătire, sunt locuri unde te poți antrena cu ceilalți, dar sunt stagii, vorbim de câteva zile…”.
Vlad Simionescu a urcat pentru prima dată pe podium la vârsta de opt ani. La Roman, la primul concurs de judo la care a participat, a câștigat medalia de aur. Îmi spune că a fost un moment încurajator, dar chiar și în situația în care nu s-ar fi întors cu medalie atunci, tot ar fi continuat să facă judo. Ba chiar e convins că ar fi tras și mai mult de el pentru că „e frustrant să te întorci acasă de la o competiție și să vezi cum toți colegii au medalii, mai puțin tu”.
În 2015, după o accidentare urâtă, Vlad Simionescu a crezut că-și va încheia cariera sportivă. Nu mai găsea nici motivație, nici putere. Până într-o zi în care a văzut o fotografie cu o sportivă pe care o admira. I se vedeau cicatricile de la genunchi, dar ea nu renunțase. A fost momentul în care și-a spus că dacă ea poate, poate și el și și-a reamintit că accidentările fac parte din viața oricărui sportiv. Și așa a revenit . De Jocurile Olimpice de la Londra își leagă cea mai frumoasă amintire. Avea numai 21 de ani. Când a intrat pe stadion, la defilare și a văzut întreaga atmosferă, de-abia atunci l-au trecut toate emoțiile și a înțeles că toată munca din spate nu a fost în zadar. Din acel moment, când ceva nu-i iese la antrenament, se gândește la momentul Londra.
Vlad Simionescu este un om cu suflet de aur. Nu de puține ori nici n-a stat pe gânduri atunci când i s-a cerut ajutorul. Și-a scos la licitație mai multe kimonouri, dar și accesoriile pe care le-a primit fiecare membru al lotului României care a participat la Jocurile Olimpice de la Tokio. Cea ma recentă licitație s-a încheiat de curând, când Vlad a obținut 3000 de euro pe kimonoul cu care a concurat la Tokio. Licitația a fost organizată pentru Andreea Lichi, o tânără imobilizată în scaun rulant după un accident auto. Întreaga sumă a ajuns în contul Andreei, pentru un tratament pe care îl face în SUA, în urma căruia speră să-și recapete mobilitatea.
„Primul lucru care mă face să răspund pozitiv la aceste acțiuni, fără să mă gândesc la lucrurile pe care pot să le dau mai departe, e faptul că am luat contact cu persoane cu dizabilități de când eram mic, căci mama e kinetoterapeut la un centru de persoane cu dizabilități și mergeam la ea la serviciu și vedeam cum copiii se chinuiau să lupte ca să aibă o viață mai bună. Sunt conștient că lucrurile la care renunț sunt mai importante pentru unii. De un kimono de la Olimpiadă mai pot face rost, mă mai calific la o Olimpiadă. Sunt lucruri la care pot să renunț pentru a face un bine mai mare altcuiva. Sentimentele, empatia față de oameni și de problemele fiecăruia mă fac să reacționez astfel. Oricât de normali
am vrea să fim, cred că trebuie să avem un pic de empatie față de cei care nu sunt bine, față de cei care au probleme.”
De-a lungul timpului, Vlad Simionescu a fost și contestat, ca oricare alt sportiv care atunci când nu a mai dat randament la capacitate maximă. Consolarea sa stă în faptul că acei oameni care comentează de pe margine nu au fost niciodată în situația sa, n-au trecut prin ce a trecut el, sportivii în general. Publicul vede doar produsul finit, spune Vlad, fără să se gândească măcar o clipă câte sute de ore de antrenament și câte sacrificii stau în spatele unei victorii ori a unui eșec.
Pentru tot ce a reușit până acum, Vlad Simionescu mulțumește tuturor câte un pic: familiei, că l-a susținut mereu, antrenorilor de la început pentru că i-au arătat frumusețea acestui sport, prietenilor și sponsorilor fără de care n-ar putea fi la competiții. Toată viața i-a fost un sacrificiu, dar unul asumat. Pentru visul de a avea o medalie olimpică, nimic n-a fost prea mult pentru Vlad Simionescu.
Visul de a avea o medalie olimpică e și ceea ce l-a făcut să nu cadă în extrema cealaltă, să se țină departe de tentații. „O noapte pierdută înseamnă că ai șters cu buretele o săptămână de antrenamente și trebuie să o iei de la capăt!”, îmi explică Vlad. A fost mereu conștient că atunci când a ales performanța a ales să renunțe și la viața extrasportivă. Totuși, în curând, Vlad se va căsători cu Ana, fostă jucătoare de volei la Penicilina Iași și căpitan al echipei naționale de junioare. A contat mult că și ea era sportivă și i-a înțeles stilul de viață și programul.
Continuarea și articolul complet, aici: https://insociety.ro/stories/vlad-simionescu-uriasul-din-judo-cu-inima-de-aurvisul-olimpic-e-visul-suprem-vreau-sa-cred-ca-voi-atinge-apogeul-carierei-la-paris-si-voi-veni-acasa-cu-o-medalie-olimpica/
