Daniel Dobre a revenit alături de Simona Halep. I-a fost aproape și în cel mai înalt punct al carierei acesteia, dar și acum, când Simona caută să revină pe terenul de tenis de care a fost private atât de mult timp… într-un interviu acordat www.insociety.ro, Daniel Dobre a vorbit cât se poate de deschis și de concis despre situația de acum din tenisul românesc, ce poate face Federația Română de Tenis, dar și despre el, omul din spatele acestei cariere din tenis, care a început în urmă cu aproape 50 de ani.
Loialitatea, respectul și politețea îl definesc pe antrenorul de tenis Daniel Dobre. Așa a fost crescut și poate de asta îi și place să aibă o apariție <<exemplară>> atunci când e vorba de reguli și comportament. Se descrie un om cât se poate de normal, căruia nu-i place să deranjeze pe nimeni și nici să iasă în evidență prin extravaganțe. Îi place să aibă o viață cât
mai simplă și corectă, nu are aspirații financiare prea mari și vrea să își aducă aportul cât poate de bine în dezvoltarea sportului, dar și a sportivilor. Și e mare fan Formula 1.
„Înainte de a fi un sportiv bun, trebuie să fii un om bun. Trebuie să știi să îți respecți semenii, să știi să te porți în societate. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, se întâmplă să mergi cu copiii ori cu sportivii și să te facă de râs. Încerc, deci, să aduc în munca mea, pe lângă partea sportivă și partea educațională!”
A ajuns pe terenul de tenis nu neapărat întâmplător. Tatăl său juca tenis cu prietenii, așa că nu era chiar străin de acest sport când a fost dus la cursurile de inițiere. Erau vremurile erei lui Ilie Năstase. Nu își mai amintește dacă se visa să fie ca el, însă i-a plăcut tenisul din prima. Ideea unei cariere în domeniu a venit mai târziu, când a început să apară performanța. A
plecat de-acasă de foarte devreme. Avea 14-15 ani. Și a purtat mereu în suflet ceea ce a învățat de la părinții săi: de la mama, o prea mare permisivitate și toleranță în privința unor lucruri pe care n-ar fi trebuit să le accepte în viață, iar de la tatăl său a preluat disciplina, responsabilitatea, etica muncii, dar și ceva ce nu i-a făcut chiar bine- acea stare de nemulțumire permanentă cu privire la orice ar întreprinde. În rest, formarea personalității lui Daniel Dobre a fost autoeducare, autocunoaștere și influența întâlnirilor personale și profesionale.
A părăsit România imediat după ’90. A mers în Turcia, acolo unde a acceptat să joace pentru o echipă. A fost pur și simplu întâmplător totul, nimic programat. Avea 19 ani, juca la Steaua. Mărturisește acum că a plecat și pentru că a vrut să fugă de necunoscutul în care țara era atunci. Frica de necunoscut și câteva probleme de familie l-au făcut să ajungă într-o țară
despre care nu știa mai nimic. „Îmi dădeam seama că nu aveam calitățile și talentul necesar să ajung foarte sus”, afirmă cu sinceritate Daniel Dobre. Așa că a privit Turcia o variantă numai bună să facă niște bani într-un mod ușor. Acum, când își amintește cum a fost acolo, recunoaște că au fost cei mai frumoși ani. Juca și antrena copii, ceea ce era un lucru nou
pentru el. I-a plăcut și așa și-a dat seama că asta vrea să facă și pe viitor dacă vrea să rămână în tenis: să antreneze.
Când i s-a propus să se întoarcă în țară, cel mai mult a contat să aibă la dispoziție infrastructură performantă. Și la clubul bunului său prieten Dinu Pescariu avea la dispoziție tot. Inclusiv mână liberă să facă cum consideră el mai bine pentru a avea cele mai bune rezultate. Era anul 2007 și Daniel Dobre lăsa străinătatea, mai exact Germania, pentru a reveni acasă.
„Să revin acasă a fost… în anul 2007, m-am întors din Germania. Și a fost un proiect de suflet. Bunul meu prieten Dinu Pescariu deschisese un club, cel mai frumos club de tenis din România. Și totdeauna am alergat după performanță. Și acolo aveam performanță, infrastructura ca să pot să fac performanță. Acesta a fost primul lucru care m-a făcut să mă întorc. Am participat la turnee. A fost dorința de a face performanță într-un cadru foarte performant. Acest lucru mi s-a permis, am avut mână liberă în
cadrul clubului Pescariu. Acolo am început să am cele mai bune rezultate, chiar dacă și înainte am lucrat în tenisul performant. Acolo am făcut pasul spre tenisul profesionist.”, explică Daniel Dobre.
Domnule Dobre, ce vă spuneți acum, când priviți în urmă?
DANIEL DOBRE: Îmi spun că aș fi putut să fac totul un pic mai liniștit, mai bucuros și mai vesel. Am fost mereu încrâncenat, dorind mai mult și ca antrenor, și ca partener într-o relație. Chiar și ca fost soț. Am fost poate prea încrâncenat și intransigent cu multe lucruri și cred că moderația și calea de mijloc sunt mai importante. Probabil puteam să ajung tot acolo, dar cu mai puțin consum de energie și de nervi și fără să deranjez atât de mult lumea din jur. Și ca antrenor am fost de multe ori dur, am mai țipat. Niciodată nu am pedepsit pe cineva fără să fie vinovat, dar probabil cu mai mult tact și mai multă înțelegere pentru situație, ar fi fost mai bine cu mai puțin consum emoțional.
Ați fost alături de Simona Halep în momentul Wimbledon. În tenis, la nivelul unui sportiv care atinge cel mai înalt nivel al performanței, ce mai poate să-i spună un antrenor și cât de mult e munca antrenorului în performanța acestuia?
DANIEL DOBRE: Cu cât nivelul sportivului este mai mare, cu atât partea ta ca antrenor scade ca procent. Dacă un copil de 12-13 ani, are nevoie de 40-60% ca nivel de informații de la tine, antrenor, când te duci la un top 10, procentul de ajutor ajunge și la 10%. Dar este nevoie. Rar vedem în tenis sportivi de înaltă performanță care nu au antrenor. Sau dacă nu au, situația e pentru o perioadă foarte scurtă. Pentru că timpul este limitat, iar dacă vrea să joace bine, trebuie să își cunoască adversarii, condițiile de joc, să își pregătească meciul… de aceea, are nevoie de o echipă care să facă analiza, să se ocupe de racordaj etc. Există sportivi mai dependenți sau nu de antrenori sau echipă, sportivi care au nevoie de o privire doar sau sportivi care au nevoie de indicații și explicații tactice la fiecare minge, la fiecare schimb.
„Cu cât sportivul este mai mare, cu cât adversarii sunt mai puternici, cu atât echipa trebuie să fie acolo ca să-l protejeze, să-l ajute să nu facă altceva decât să intre pe teren și să joace. Eu, ca antrenor, încerc să intervin cât mai puțin. Părerea mea este că tenisul este un sport extrem de individual, de o mare responsabilitate și cu cât înveți sportivul să fie responsabil și independent de mai devreme, cu atât mai bine. Da, ajut, dar dau foarte multă responsabilitate și la sportiv, tocmai pentru ca acesta să reziste presiunii!”
Care au fost lecțiile cu care ați plecat după fiecare colaborare?
DANIEL DOBRE: Întotdeauna pleci cu bucurie sau cu dezamagire, dar în general am avut rezultate și am reușit să am nu doar o relație sportivă, ci și una umană cu sportivii mei, de prietenie care persisită după. Satisfacția este atunci când ajuți sportivul să își atingă potențialul pe care îl are. Pentru că dintr-un jucător care are un potențial de top 500 nu poți să faci un jucător de primii 10. Poți poate să-l duci la un top 300. Dar revenind la întrebare, dintr-o relație cu un sportiv pleci cu lucruri bune, cu amintirile pe care le ai, cu zboruri, întâmplări de tot felul. Mergi mai departe. Eu nu am avut probleme să trec de la nivel înalt la copii, să cresc alte generații. Fiecare a fost ca o împlinire a pasiunii mele ca antrenor.
